Stavrofora Olimpiada Neagu, stareţa Mănăstirii Războieni pare un om greu de desluşit. În sfinţia sa se împletesc deopotrivă căldura, dragostea şi slujirea unei mame cu iscusinţa, fermitatea şi spiritul de dreptate ale unui om încercat. Gingașă și sensibilă, dar războinică și răzbătătoare. În urmă cu două decenii și jumătate hotăra să-și trăiască viața într-o mănăstire. Două cărți prăfuite din biblioteca unei bătrâne i-au deschis un drum care s-a dovedit a fi deloc ușor, dar presărat cu bucurii tainice. Am rugat-o să ne povestească cum a ajuns monahie.
Preacuvioasă Maică Stareță, cum s-a țesut dorința de a veni la mănăstire?
Multe persoane vin la mănăstire dintr-o chemare – spun ele, la sfatul duhovnicului sau având în prealabil o pregătire duhovnicească, o viaţă creştinească. Eu eram un copil când am decis acest lucru. Am deprins credinţa de la mama şi de la bunici. Tatăl meu era milițian și era ateu, dar puţin spus ateu; era împotriva lui Dumnezeu. Nu ne lăsa să mergem la biserică, nu ne lăsa să ne spovedim, să ne împărtăşim, să avem icoane, să avem şi să citim cărţi de credinţă în casă. Candela nu ne lăsa s-o aprindem. Ne păzeam de el și făceam cum puteam.
Am terminat un liceu foarte bun, profil matematică-fizică. Îmi plăceau foarte mult materiile fixe, în special matematica. M-am înscris la ASE. Voiam finanţe sau contabilitate. La admintere eram 22 de candidaţi pe loc şi, bineînţeles, am picat cu medie destul de mare. La matematică luasem aproape 10. Am lucrat mai apoi ca suplinitor în învăţământ, unde predam matematică, biologie şi chimie.
„Mântuirea păcătoşilor” și „Urmarea lui Hristos”
La un moment dat m-am hotărât să vin la mănăstire. Gazda la care stăteam, o bătrânică, avea în bibliotecă două cărţi religioase creştine, prăfuite, vechi şi rupte: „Urmarea lui Hristos” şi „Mântuirea păcătoşilor”. Erau două cărţi de căpătâi pentru orice creştin care vrea să se îndrepteze. Când le-am citit, am rămas profund impresionată că se poate trăi şi altfel, că există o altă mentalitate; nu că eu aş fi trăit rău. Mi-am copiat de mână aceste cărţi, cuvânt cu cuvânt, – am şi acum caietele – şi viaţa mea s-a schimbat. Nu mai aveam nicio tragere să învăţ şi într-o zi nu m-am mai prezentat la serviciu. Ştiam o singură mănăstire în Moldova – Agapia – căci fusesem în clasa a IV-a într-o excursie cu ai mei colegi. Altele nu mai cunoșteam.
Gândeam eu că-i frumos în această zonă şi că mai sunt şi alte mănăstiri mai mici. Am plecat spre Piatra Neamţ și mai apoi am luat cursa spre Agapia, care trecea prin Văratec. La pădurea de argint, peisajul era fantastic, foarte frumos. Şi mi-am zis: aici cobor, nu merg mai departe. Mănăstirea Văratec era la 300 de metri de stație. Mi-e viu acest moment. Era într-o sâmbătă. Incinta – plină de flori. M-am dus la stareță şi i-am spus cine sunt, de unde și cum vin. Am rugat-o să fie discretă şi să mă protejeze, fiindcă ştiam că tatăl meu, atunci când mă va găsi, nu mă va lăsa în mănăstire și nici nu ştiu cum va reacţiona când mă va întâlni. M-a primit și am fost pusă în ascultare imediat: ghid la muzeu.
Scrisoarea rătăcită
Părinţii mei au aflat abia după opt zile că eu nu mai sunt la servici şi m-au dat dispărută. Tata m-a tot căutat. O lună de zile nu m-au găsit. Eu n-am vrut să-i pun pe zdruncin şi le-am scris o scrisoare exact în ziua în care am plecat, spunându-le că o să-mi caut o mănăstire şi că nu vreau să se sperie sau să se îngrijoreze. După ce o voi găsi, îi voi anunţa unde sunt. Şi deşi ar fi trebuit ca scrisoarea să ajungă a doua zi, cel târziu a treia zi, ei au primit-o abia peste o lună. Se gândeau că poate cumva sunt pierdută sau poate m-a prins cineva, poate m-am înecat; alte variante, în niciun caz mănăstirea.
Cum v-au găsit părinții?
Naşa lor mergea pe la Galaţi şi acolo era o măicuţă bătrână din Văratec care făcea ascultare la Preasfinţitul Antim Nica, Dumnezeu să-l odihnească. Această maică mai venea în concediu la Văratec şi în vara aceea m-a găsit acolo pe mine. Eu eram îmbrăcată în negru, soră de mănăstire fiind, și scoteam apă de la fântână. Țin minte că m-a întrebat: De unde eşti, fătucă dragă?/ Din Tulcea. / Şi cum te cheamă? / Corina. Atât a fost discuţia. Când a ajuns la Galaţi şi s-a întâlnit cu prietena ei care era naşa părinţilor mei, i-a spus: Tu ştii că am văzut la Văratec o fată, o chema Corina şi e venită din Tulcea? Şi părinţii mei umblau de o lună de zile disperaţi şi eu eram aceea...
Drumul de la ASE la Teologie
Au venit la Văratec şi, bineînţeles, maica stareţă n-a mai putut să mă ascundă. Tata plângea; el, care n-a plâns în viaţa lui. Numai eu nu plângeam, parcă eram de fier. Maica stareță ce s-a gândit: Uitați, noi vrem s-o înscriem la facultate și să dea examen, dar avem nevoie de dosarul ei, care să cuprindă și diploma de bacalaureat. Tata, când a auzit de facultate, a zis: Da, da, îi trimitem diploma. Dar nu ştia ce fel de facultate era. S-a dus repede acasă şi mi-a trimis diploma și aşa m-am înscris la Teologie.
Între timp, pentru admitere, maica stareţă îmi dăduse Catehismul Ortodox şi alte cărţi să mă pregătesc. Timp de o lună am învăţat pentru acestea. Întrucât nu se înființase încă Facultatea de Teologie de la Iaşi, m-am înscris la Bucureşti şi am intrat prima la clasa călugărilor. În al doilea an m-am transferat la Iaşi, iar în ’93 am terminat facultatea.
(sursa: doxologia.ro)