A intrat în mănăstire la 19 ani, iar la 22 de ani era numită stareţă, calitate în care a coordonat și s-a implicat în două mari evenimente din viața Mănăstirii Războieni: resfințirea bisericii, în 1991, iar în 1996 – celebrarea a 500 de ani de la înălțarea ctitoriei ștefaniene. Despre greutățile de început ale reînființării Mănăstirii Războieni și despre ce înseamnă să-ți întemeiezi o obște ne-a vorbit stareța acesteia, stavrofora Olimpiada Neagu.
Preacuvioasă Maică Stareță, cum ați găsit Mănăstirea Războieni când ați venit prima dată aici?
Când am ajuns la Mănăstirea Războieni erau doar trei maici care supravieţuiseră decretului din 1959, când așezarea monahală a fost desfiinţată. Celelalte au fost alungate, o parte au ajuns la Mănăstirile Agapia, Slatina, Văratec. Cele mai tinere au plecat în lume, s-au căsătorit. Poate erau rasofore, poate erau călugăriţe, nu ştim. Cel puţin 30 de case ale maicilor au fost distruse în perioada comunismului, timp în care mănăstirea a funcţionat ca parohie (31 de ani). Exista un preot paroh familist care locuia în actuala clădire a stăreţiei, care este mai nouă, din '73-'74, atunci când s-a refăcut şi biserica, dându-i-se aspectul iniţial, aşa cum o contruise Sfântul Ştefan cel Mare.
Care au fost greutățile de început?
Când s-a redeschis mănăstirea, a fost foarte greu. În 1991 am fost numită stareţă, chiar dacă n-am fost instalată. Aveam o egumenă care era în vârstă – fosta maică egumenă de la Văratec – o maică foarte bună. Dânsa se ocupa cu partea duhovnicească mai mult, eu eram cu partea administrativă. La început trebuia să ştii de toate: să cânţi, să conduci, să fii şi secretară şi contabil aici. Pe toate le-am făcut. N-aveam nici mijloc de transport când am venit aici.
Nu aveam casă unde să locuim, nu aveam preot slujitor. Mergeam la mănăstirile din zona Neamţului şi aduceam când aveam nevoie. De ce spun? Că este parohie, iar acest lucru este o responsabilitate în plus. Dacă am fi fost numai noi, poate nu era aşa de important. Oamenii aveau nevoie de slujbe duminica, aveau nevoie de preot duhovnic şi foarte greu s-a prins cineva. Părintele actual, până acum doi ani de zile, a fost şi preot paroh şi ţinea şi slujbele acestea de înmormântări, parastase, dezlegări, rugăciuni, toate, înafară de botezuri şi cununii. De atunci părintele din sat a preluat parohia. Mergeam cu colecta în toată ţara ca să construim casa în care locuiesc majoritatea maicilor acum.
„Eu am mizat mai întâi pe biserică, de aceea şi luptele sunt mai mari”
Dar cel mai greu a fost să ne întemeiem o obşte. Iniţial am avut maici din Văratec şi din Durău, maici date din canon, prin rotaţie. Era vorba despre maicile care au avut abateri de la comportamentul monahal. Mănăstirea Războieni era un fel de metoc al Mănăstirii Văratec şi cine nu corespundea era dat aici de canon. Cu timpul au mai venit fete, surori dinafară şi au rămas. Nu suntem o obşte de maici cu facultate, cu preocupări intelectuale. Este multă muncă la câmp. Ştiţi, în perioada aceasta de vară, prăşitul e foarte bun seara, când este slujbă, dimineaţa, când e slujbă. Eu am mizat mai întâi pe biserică, de aceea şi luptele sunt mai mari.
(sursa: doxologia.ro)