„Viaţa de mănăstire e ca un trandafir frumos, cu spini mulţi”

Publicat
8 Iul 2016

Maica Andreea e o fire blajină, smerită și discretă. O văd și acum cu ochii minții, înveșmântată în mantia plisată, ușoară ca o trestie, citind Apostolul în biserica Mănăstirii Războieni. Alteori, mi se înfățișează alături de maica Vitalia, cercetând albinele sau pecetluind prescuri cu maica Veniamina. Când era mititică, doctorii i-au spus mamei sale că fetița nu va mai trăi mult. Atunci femeia și-a încredințat copilul Maicii Domnului, dăruindu-i-o. Din acel moment și-a revenit, nu i-a mai fost rău și nici la spital nu s-a mai dus.

Maica Andreea este a treia între cei opt copii ai familiei sale. Prima sa întâlnire cu viața monahală a fost la vârsta de 14 ani, când bunica dinspre tată a dus-o la Mănăstirea Agapia Veche. Copila a fost foarte încântată și o măicuţă de acolo a vrut încă de atunci s-o oprească la dânsa. „Eu am vrut să rămân, dar bunica nu m-a lăsat. Îmi spunea că o omoară Vergina dacă nu mă aduce acasă. Era vorba despre mama, nora ei”, spune călugărița.

La 18 ani i-a spus iarăşi mamei că vrea la mănăstire. Nu a lăsat-o. La 20 de ani – la fel. Și atunci a plecat ea, la 21. A venit la Războieni şi aici a rămas. Părinţii voiau să o căsătorească şi tocmai făcuseră înţelegerea când să fie nunta. Ea acceptase acest compromis mai mult pentru mama. Puţin mai târziu s-a ivit posibilitatea de a pleca într-un pelerinaj la Mănăstirea Tărâţa de la Iaşi şi stareţul de acolo a ajutat-o să vină la Războieni. Când a aflat unde este, mama a plâns și câţiva ani i-a tot zis să se întoarcă acasă. Atunci i-a amintit maica Andreea mamei sale o făgăduință povestită ei în copilărie, pe care ea probabil că și-o uitase.

„Dacă m-ai dat Maicii Domnului, ți-ai uitat făgăduinţa?”

Era mititică atunci când doctorii i-au spus femeii că fetița nu va mai trăi mult, că va muri. Atunci mama și-a adus copilul la icoana Maicii Domnului și i-a dăruit-o. Din acel moment, fetița și-a revenit și nu i-a mai fost rău niciodată. «Dacă m-ai dat Maicii Domnului, ți-ai uitat făgăduinţa şi vrei să mă măriţi acum?», o tot întreba maica Andreea când o vizita mama sa.

„Este o mare bucurie să fii monah şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu. Eşti mireasa lui Hristos și eşti în casa Domnului – asta-i cea mai mare bucurie”, îmi spune maica Andreea, și fața i se luminează tot mai mult adâncind înțelesul tainic al acestor cuvinte. Apoi, după câteva clipe de tăcere profundă, mă privește atent și-mi spune șoptit: „Viaţa de mănăstire e ca un trandafir frumoas, cu spini mulţi. Trebuie să ştii de unde să-l prinzi, să te bucuri şi de floare şi să nu te înţepi prea tare.

Icoana din suflet a bunicii

Odată ce ai luat calea aceasta, nu te mai poţi întoarce. În mănăstire, alta este lucrarea, altfel treci şi ispita care vine. Căci ispita nu este atât de mare pe cât o facem noi să fie”.

Călugărița are un respect profund pentru oamenii în vârstă, de la care „noi, bobocii, învăţăm foarte multe”. Și-o amintește cu drag pe bunica, de la care a învăţat nenumărate lucruri. Bunicul îi murise pe front, iar ea rămăsese fără casă și cu șase copii de crescut. „De ce se spune că atunci când n-ai un bătrân, să ţi-l cumperi? El are experienţa vieţii, le-a verificat pe toate. Asta e greşeala tinerilor din ziua de astăzi, că nu-i cercetează și nu iau în seamă sfatul bătrânilor”, consideră maica Andreea.   

(sursa: doxologia.ro)

Citește alte articole despre: manastire, viata de manastire, curaj, monahie