„Toată viaţa am strigat după mamă. Pe cine am văzut în faţă i-am spus «mamă»”, spune o călugăriță lăcrimând. „Acum, când sunt la mănăstire, simt că sunt la mine acasă, că aici trebuia să fiu de când mă ştiu eu şi pe Maica Domnului s-o am de mamă”. Dincolo de haina monahală sunt oameni și taine, povești de viață care te trezesc din amorțirea cotidiană. Am descoperit în viața unei maici de la Războieni (căreia să-i spunem noi Tecla) multă sensibilitate și o voință exemplară. Iată o scurtă autobiografie. Să luăm aminte!
„Eram mititică când tata şi mama s-au despărţit. M-a crescut mama vitregă care avea Biblie în casă, icoane pe pereţi, dar nu mergea la biserică. Se închina în felul ei și era foarte respectuoasă cu haina monahală.
La mănăstire am vrut să vin de când eram de patru ani. Priveam adesea la o frumoasă icoană a Sfântului Ierarh Nicolae și țin minte că l-am întrebat:
- Nu-i aşa că tu eşti Dumnezeu? Tu trebuie să fii Dumnezeu, fiindcă eşti foarte frumos, şi bun, şi blând.
Şi din icoană simţeam răspunsul:
- Nu, nu sunt eu Dumnezeu.
Şi atunci am întrebat-o și pe mama vitregă:
- Mamă, dar cine-i acolo în icoană, Dumnezeu-Tatăl?
- Nu, e Sfântul Ierarh Nicolae.
- Dar casa lui Dumnezeu unde este? Ţara lui Dumnezeu unde este?
Şi ea începea să-mi povestească despre Palestina, despre Ierusalim.
„După ce termin şcoala, mă duc la Dumnezeu”
Atunci am auzit pentru prima dată cuvântul acesta – mănăstire; nu-l auzisem până atunci. Şi i-am zis mamei vitrege: «Vreau şi eu la mănăstire». Dar ea mi-a răspuns că sunt prea mică pentru acest lucru și să aștept pe când voi creşte mare. Atunci mi-am pus în gând că dacă mă duc acolo, trebuie să ştiu şcoală, că n-are ce să facă cu mine, o analfabetă. Și așa mi-am plănuit: «stau şi fac o şcoală şi după ce termin şcoala, mă duc la Dumnezeu».
Când am împlinit 14 ani, mama vitregă m-a dat afară din casă, zicându-mi: «Du-te unde ştii, la mine nu mai stai». Tatăl meu (tatăl bun) n-a zis nimic. Nici el nu se purta frumos cu mine. În ultimul timp mă bătea în fiecare joi seara din diverse motive. De şcoală nu prea mă întreba. Şcoala era pe ultimul plan. Era într-o dimineaţă de septembrie. M-am dus speriată la doamna directoare de la şcoală şi am întrebat-o ce să fac, unde să mă duc. Şi ea mi-a spus: «Stai liniştită, nu te teme. Vei merge la o casă cu copii mulţi şi o să-ţi fie bine.»
„Am hotărât să las Literele şi să-I urmez lui Hristos”
Şi aşa a fost, pentru că eram destul de mare şi ştiam să aleg binele de rău. Mă luam cu învăţatul şi uitam că am nevoie şi de afecţiune. Am avut profesori foarte buni, printre care o profesoară de matematică care a vrut să mă înfieze în clasa a IX-a. Dorinţa ei era să mă vadă la ASE, mare contabilă, or eu doream să merg la mănăstire şi ştiam că ea nu ar fi fost de acord.
În '91 am dat la Facultate la Litere (română-engleză). Cu bursa am trăit și m-am întreținut în facultate, că n-avea cine să m-ajute. În studenție, am ajuns la Mănăstirea Sihăstria într-un pelerinaj. Atunci am avut prilejul să stau de vorbă cu Părintele Cleopa. M-a impresionat viaţa călugărilor şi convorbirea pe care am avut-o cu Părintele m-a schimbat total. Atunci am hotărât să las Literele şi să-I urmez lui Hristos. În '92 s-a înfiinţat secţia de Teologie-Litere și m-am transferat acolo.
„Când sunt la mănăstire, simt că sunt la mine acasă”
N-a fost deloc ușor, dar Maica Domnului m-a ajutat, alături de Părintele Nechita Runcan, fost decan al Facultăţii de Teologie din Constanţa. L-am avut ca un tată. Stăteam și noapte şi zi cu cartea-n mână. Examenele de la Litere mi s-au echivalat, rămânând doar diferenţa la Teologie. Au fost foarte multe materii la care a trebuit să învăţ singură. Am avut părinţi profesori foarte înţelegători şi m-au ajutat şi colegii cu diferite cursuri.
Când am terminat facultatea, eram singură. Toată viaţa am strigat după mamă. Pe cine am văzut în faţă i-am spus «mamă», spune maica noastră lăcrimând. Acum, când sunt la mănăstire, simt că sunt la mine acasă, că aici trebuia să fiu de când mă ştiu eu şi pe Maica Domnului s-o am de mamă.”
(sursa: doxologia.ro)